free download 78 travel guides written by experts

Inocentul XV

Broboane roşii de transpiraţie şi bubiţe. Încep să râd de una singură. Dumnezeule mare, doctorii din România nu sunt în stare să depisteze pojarul la adulţi. Îmi vine să-mi ard o palmă, dar mă abţin. Serios vorbind, ar trebui să încetez cu romanele care spun că doar „calmul aduce calmul”, pe mine mă enervează să fiu calmă. Şi totuşi sunt calmă pentru că n-am de ales, nu ştiu cum altfel să fiu. Am pojar. Şi trebuia să depistez asta de una singură în secţia de poliţie, aşteptând un rezultat fantomă şi gândindu-mă cum să-mi duc în pragul disperării principalul suspect şi cum să-l fac să mărturisească.
Mă gândesc dacă ar fi normal să trezesc toată secţia în puterea nopţii pentru a termina ancheta sau dacă ar fi mai bine să mă duc acasă să dorm. Dar dacă mă duc să dorm risc să nu mă mai pot da jos din pat. Dacă rămân risc să umplu toată secţia de pojar. Nu că mi-ar păsa de cei din secţie. La drept vorbind nici de mine nu îmi pasă prea mult. Încerc să înţeleg, dar febra creşte şi pielea mă mănâncă într-un hal mizerabil. Mă doare fiecare părticică din piele şi cu toate astea gândesc.
Revăd cadavrul. Revăd scena crimei. O văd pe Violeta şi ascult conversaţiile cu Crina. Rememorez întreg interogatoriul până când ridic scrumul de ţigară. Un test mult prea scump care nu va fi niciodată făcut, iar Tâmcpu, având un frate poliţist, bănuiesc că ştie asta. Cu toate că chipul său mi-a transmis altceva. Ceva de genul „la dracu’ am fost prins”.
Broboanele de sudoare îmi cad pe frunte. Poate că un duş mă va revigora.
Mă duc la duşurile secţiei, îmi arunc hainele şi mă bag sub jetul de apă fierbinte. Parcă e mai rău, în nici un caz mai bine. Reglez apa până când fierbânţeala dispare. Mă săpunesc şi îmi torn un pliculeţ de şampon în cap. Nu ştiu exact de ce simt nevoia să fac asta. Am impresia că întreaga piele mi s-a lipit de suflet. Nu o mai pot controla. Nu o mai pot scoate de acolo. Trag aer în piept şi încerc să scap de toate senzaţiile nefaste, când aud paşi. Nu îmi fac griji imediat. O altă colegă putea să decidă… La dracu’, nici o altă colegă nu era în tura de noapte, iar eu mi-am lăsat pistolul încuiat în birou. Apuc capul duşului şi aştept. Nu apuc să fac nici un gest. Cineva mă atacă. Mă strânge de gât. Îi simt degetele intrându-mi în carne. Scâncesc ca un prunc şi îmi amintesc o pisică spânzurată în baie. Atunci mă smucesc şi reuşesc să-i înfig un cot Dumnezeu ştie unde. Am săpun în ochi, aşa că îi deschid şi îi închid la loc destul de repede. Mă clătesc şi îi redeschid. Dar atacatorul nu mai e acolo. Uşa se de la intrare se bălăngăne furioasă. Mă întind după haine şi o zbughesc în birou.

Patru şi optsprezece minute. Mihai stă la distanţă de mine, l-am avertizat că n-ar fi bine să se apropie, fără să-i spun motivul. M-a ascultat. Încă îmi masez gâtul. Îi simt degetele alea unsuroase impregnate în pielea mea. O să-l ucid imediat ce-l prind.
– Nu putea fi decât cineva din secţie.
Îmi şterg broboanele de transpiraţie cu mâna. Febra urcă, coboară, nu sunt prea sigură. Ştiu doar că bufeurile de rece şi cald nu sunt bune. Îmi înceţoşează privirea şi gândirea. Rămân răsturnată în scaunul meu.
– Pe dracu’. La cât sunt de tâmpiţi ăştia putea fi oricine. Oricum, dacă e din secţie nu vom afla decât, poate, cu noroc, într-o săptămână. Iar eu nu am o săptămână la dispoziţie.
– Nu te simţi bine?
Erau totuşi două zile de când nu mă simţeam bine, iar el abia acum observa.
– Nu prea, răspund într-o doară. Unde mai pui că am suspectul principal, dar că nu-l pot prinde.
Mihai făcu doi paşi spre mine. Am renunţat în a-l avertiza. Poate că până la urmă respirând acelaşi aer tot aia era.
– Am pojar.
Rămase nemişcat o clipă.
– Oh!
– Oh e mai bine decât nimic.
– Ar trebui să te duci acasă şi să îl laşi pe Mari…
– Da, şi să scape Tâmpcu. Bună idee.
– Eşti sigură că el a fost?
– Autorul moral, da.
– Ce înseamnă asta? Nu putem să-l acuzăm că a fost autorul moral.
– A, nu, dar îl putem acuza pentru molestarea enoriaşelor.
Tăcurăm amândoi, cel puţin atâta timp cât eu mi-am şters sudoarea cu podul palmei.
– O să contaminezi jumătate de secţie.
– Bine, zic eu, mă ridic şi ies să iau o gură de aer.
Mihai mă urmează până în faţa secţiei. Îmi aprind o ţigară, el mă imită.
– Ce crezi că ştii?
– Nu cred că ştiu, chiar ştiu.

Şapte şi patruzeci de minute. Probabil şi patruzeci şi două. De când sorb din cafea uitându-mă dincolo de geamurile fumurii ale biroului meu or fi trecut două minute. Poate mai multe. Nu mai stă nimeni să numere când timpul devine atât de nesemnificativ. Îl văd pe Blid adus în cătuşe şi trimis în camera de interogatoriu. Mihai se va ocupa de el şi Marinescu, eu ştiu tot ceea ce trebuie ştiut. Îmi verific mailul, lăsând cana de cafea pe birou cu o bufnitură. Aproape că tresar. Primul mail e de la Crina cu un link spre un articol. Câteva femei sunt dispuse să depună mărturie împotriva preotului Tâmpcu. Probabil că două din trei mint, doar de dragul unei apariţii în ziar, dar una sigur spune adevărul, iar mărturia ei va cântări mult în faţa judecătorului.
Al doilea mail nu îmi era adresat, dar am simţit o tristeţe adâncă în el care m-a molipsit imediat: „Am fost îndrăgostită de el…” Continua în felul ăsta. Mi s-a făcut rău şi am vomitat în coşul de gunoi.

Opt şi zece minute. Cu o tonă de răbdare şi doi litri de apă am intrat în camera de interogatorii numărul doi. Ferinand Tâmpcu îşi ridică privirea şi mă măsură din cap până-n picioare.
– Arăţi ca dracu’.
– Fac pariu că ăla arată mai bine, deci nu există termeni de comparaţie.
– De ce m-ai adus aici?
M-am aşezat în faţa lui şi am pornit reportofonul.
– Facem cum vrei, dar ştii regulile.
– Nu înţeleg de ce sunt interogat. De ce sunt acuzat?
– Nu eşti acuzat, nu încă.
Beau o gură de apă. Ioana m-a avertizat că în cazul pojarului ar trebui să fac fix „nimic” şi să mă izolez, dacă s-ar putea, pe o insulă pustie. Ei nu îi pasă, a avut pojar atunci când i-a fost vremea. Dar eu o să contaminez jumătate de secţie şi deţinuţii. Am rugat-o să mă dea în judecată.
– Eşti aici pentru că ai ascuns faptele fratelui tău.
– Ba n-am ascuns nimic. Oricum nu cred că el ar fi făcut…
– E bine să încerci să te autoconvingi că habar nu aveai. E perfect. Dar eu tot am dovada că ai ascuns faptele fratelui tău.
Mări ochii. M-am aplecat uşor, mi-am deschis sacoul şi am scos documentul. În fine, îi dau un aer prea pompos, e doar o amărâtă de plângere făcută de…
– Denisa Petcu a făcut plângere împotriva fratelui cu trei ani în urmă.
Îi întind hârtia. O studiază şi dă grav din cap. În ochi i se citeşte disperarea, dar încearcă să rămână calm.
– Ciudat, nu? Cum plângerea asta nu a ajuns niciodată în arhivele poliţiei. Doar că nu te-ai gândit că ea ar putea păstra copia. Vezi? E înregistrată. La poliţie.
Mai beau o gură de apă. Mi-aş aprinde şi o ţigară, numai aşa, la intimidare, dar îmi dau seama că aş muri pe loc. Nu aş suporta nici un pic de fum uscat în gură.
– Denisa Petcu, murmură el. Dumnezeule, femeia asta.
– Da, chiar ea. Femeia asta.
– El încă o iubeşte…
– Da, în fine, nu mă interesează. Partea amoroasă e pentru ceva gen „Din dragoste”, eu mă simt ca dracu’ şi vreau să plec acasă. Aşa că ascultă-mă bine. Ştiu că Petcu te constrângea. Te-a ameninţat că va da totul în vileag dacă nu îl ajutai să intre cu oamenii săi mai sus de criminalistică.
Se înecă.
– Spui prostii. Petcu lucra şi pentru SRI, mai sus de atât unde ar fi putut ajunge?
– Atunci spune-mi tu, cu ce te ameninţa?
– Nu m-a…
– Bine. Oricum fratele tău va înfunda pe puţin douăzeci de ani, nu vreau să-i pun neapărat şi crima în cârcă. Cu toate că nu el l-a ucis, nu-i aşa?
– Normal că nu l-a ucis el, strigă Ferdi.
Am vrut să mă ridic, dar picioarele m-au avertizat că ar fi mai bine să stau jos.
Am zâmbit.
– Îţi spun eu cum a fost. L-ai chemat pe Victor la petrecere ştiind exact ce ai de făcut. Doar fusese amantul Denisei, aşa că totul avea să se lege. L-ai drogat şi i-ai dat drumul din cuşcă. Nu ştiu cum dracului funcţionează drogul ăla, dar ştiu că l-ai convins pe Victor să-l ucidă. Şi a făcut-o.
Zâmbi.
– Ştii, n-ai cum să dovedeşti că am făcut ceea ce tocmai ai spus că aş fi făcut.
– Aici e partea interesantă. N-am cum, aşa e, dar cu toate astea, ca să vezi, am descoperit, în urma unei mici percheziţii, o sută de grame de droguri. Sunt sigură că se va dovedi a fi acelaşi drog. Erau la tine în baie.
– Nu poate fi adevărat, sări el. Mi le-ai plantat acolo.
– Dovedeşte!
Se făcu roşu ca un rac abia fiert. Începu să tremure din toate închieturile.
Adevărul e că pe mine mă mânca ca dracu’ fiecare porţiune de piele şi simţeam bubiţă după bubiţă apărându-mi pe piele, dar am rămas impasibiliă. Dar tare îmi venea să strâng din dinţi şi să urlu.
– Nu am drogat pe nimeni, spuse el cu glas frânt. Nici nu am fost acolo.
Durerea de cap mă pocni pe neaşteptate. Îmi privesc ceasul şi oftez. Două ore de vorbit de pomană.
– Spune mai departe.
– Petcu l-a chemat pe fratele meu la o discuţie. E adevărat, fratele meu îl şantaja pe Petcu, nu invers. Ştiam de asta şi i-am spus să înceteze pentru că nu îl pot acoperi la nesfârşit. El i-a zis lui Petcu că face publică toată povestea nevesti-sii dacă nu îi dă cinci sute de mii de euro să dispară din ţară.
– Mi se pare corect, mai sunt femei de molestat şi prin alte părţi.
Oftă.
– Petcu ştia că dacă povestea iese la iveală presa îl va face arşice, iar firma va zbura de pe piaţă. Aşa că l-a chemat pe fratele meu la petrecere pentru a sta de vorbă. Când a apărut Victor…, înghiţi în sec şi ochii i se umplură de lacrimi. Când a apărut Victor a decis să treacă la acţiune. Petcu decisese că nu-i pasă dacă povestea va fi făcută publică sau nu. Nu avea de gând să se lase şantajat.
– Restul poveştii o ştiu.
Dădu din cap şi continuă să vorbească, astfel încât întreaga lui declaraţie să poată fi înregistrată. Înainte să plec am întrebat:
– Ai fost cu el când a atacat-o pe Violeta, nu?
Dădu uşor din cap.
– Ea l-a văzut, doar că nu l-a recunoscut. V-a fost teamă că în cele din urmă o va face.
Aprobă din nou tăcut.
– Ah, şi data viitoare când mai vrei să vii peste mine la duş, măcar bate la uşă.
Rămase cu privirea în pământ.

Nu îmi păsa deloc. Victor avea să fie absolvit de vină. Probabil că el nu avea să şi-o ierte prea curând, iar şedinţele de terapie psihologică vor intra în fişa lui post.
În urma declaraţiei lui Ferdi, preotul avea să fie acuzat de crimă, molestare şi posesie de substanţe ilegale. O nimica toată. La cât de dreaptă e justiţia din România în cincisprezece ani va ieşi din spatele gratiilor. Sper doar să-l usture fundul când o va face.
Violeta va fi bine, cel puţin aşa mi-a raportat doctorul cu o oră în urmă. Starea ei e stabilă şi se pune pe picioare. Va depune şi ea mărturie în cazul Tâmpcu. Ferdi va fi judecat pentru tăinuire de dovezi şi participare la un act de violenţă majoră. Nu va scăpa la fel de ieftin ca fratele lui, pentru că e poliţist. Şi numai un nebun nu ştie ce viaţă au poliţiştii în închisoare. Probabil că va muri în cel mult doi ani, înjunghiat sau ştrangulat. Nu că aş avea vreun sentiment în sensul ăsta.
Singurul care mă îngrijorează e Blid, doar că momentan creierul meu e arşice. Gândeşte la fel de repede cum îmi ies şi bubele, se încinge şi vrea să explodeze.
Carmen îmi aduce un ceai în pat şi îmi dă mobilul.
– Crina Dunca.
Ridic abia mâna şi prind aparatul între degete.
– E totul bine?
– Depinde, îi răspund eu. Dacă nu mi-ar exploda tot corpul, da, probabil că ar fi bine, dar în cazul de faţă, nu, nu e deloc bine.
– Mă refeream la anchetă.
Zâmbesc.
– A, fireşte. Cum de mi-am putut închipui că ţi-ai face griji în privinţa mea? Va fi bine. Acum aşteptăm procesul şi sentinţa. Ce a ţinut de mine am făcut.
– Fata aia…
– Violeta Loredana Pascal?
– Da.
– Va fi bine şi unul dintre principalii martori ai procesului. Dar ce eşti aşa curioasă?
– Exclusivitate, ai uitat?
Buzele mi se duseră până la urechi. Adevărul e că a avut profesor bun, doar nu începeam să mă plâng tocmai acum.
– Dă-i drumul repede. Mâine va afla toată ţara.
Făcu o pauză.
– Tu eşti bine?
Am închis şi am râs în hohote. Sunt bine. Mai ales acum că ştiu că am contaminat jumătate de secţie. Doar ei m-au acuzat întotdeauna că sunt arogantă şi că nu dau nimănui atenţie. Poftim. Mai mare atenţie de atât…
Mâncărimile îmi smulseră zâmbetul de pe buze. Febra revine. Mă dau bătută de data asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *