Au trecut 7 ani de la prăbușirea Lehman Brothers și, în loc să folosim momentul drept un instrument menit să modereze excesul, sau să-l folosim împotriva lipsei de structură și de focus pe productivitate, l-am transformat într-un catalizator pentru politicienii care ”se fac că fac”. Nu e totul pierdut, însă, și dacă următorii 7 ani vor fi elastici, va fi un lucru pozitiv.
de Steen Jakobsen, Economist Șef, Saxo Bank
La cea de-a șaptea aniversare (sau comemorare?) a prăbușirii Lehman Brothers, merită să vedem ce s-a schimbat și ce nu.
Momentul Lehman a fost cu siguranță o ocazie de a încerca să administrăm excesul, lipsa de structură și a focusului pe productivitate; l-am transformat, în schimb, într-un catalizator pentru politicienii care ”se fac că fac”. Asta pentru că ne cer tot mai mult timp, pe de o parte, și încredere în ceea ce reprezintă non-soluții, pe de altă parte.
Reacția la creștere economică și deficitul sentimentului a fost de a mări cheltuielile fiscale și, când banii s-au terminat, am forțat băncile centrale să imprime mai mulți. Și au imprimat o groază.
Răspunsul nu a fost de a schimba ordinea lumii economice actuale, ci de a o păstra – ignorând astfel nevoia crasă de reformă, responsabilitate și investiții în oameni și productivitate.
Consultanții de la McKinsey & Co au publicat un raport anul acesta privind datoria și nivelul de leverage intitulat… ”Datoria și nivelul (cam același) de leverage”. Raportul ne demonstrează cum, de la căderea Lehman, datoria globală a crescut la un șocant 57 trilioane de dolari, adică 17% din PIB-ul global.
Nu ne-am ”revenit” – ce-am făcut a fost să lovim viitoarea creștere împrumutându-ne din viitor – unul dintre rezultatele acestui împrumut fiind creșterea economică tot mai slabă, astfel încât până și un laureat al Premiului Nobel pentru economie ar vedea că suntem în ”permanentă stagnare”.
E important să ne dăm seama că cei 7 ani de la Lehman încoace au fost anii ”grași”, ani prielnici pentru investitori și non-soluții. Politicienii continuă să ne vândă iluzii că lucrurile se vor îmbunătăți în următoarele 6 luni, dar în realitate nu avem reforme, responsabilitate sau creștere, ceea ce înseamnă că ne lipsește speranța, dar nutrim dorința disperată de a o lua de la început.
Rezultatele se văd cu ochiul limpede: șomaj crescut, creștere economică slabă, cea mai joasă productivitate din istorie și națiune după națiune care intră în modul ”criză” și încearcă să supraviețuiască, ceea ce face lucrurile să se înrăutățească, pentru că ne concentrăm pe planuri pe termen scurt.
Nu am învățat lecția istoriei. Datoria a înlocuit productivitatea, iar băncile au azi reguli mai stricte dar și bani ”la liber”, în cantități mari fără precedent de la băncile centrale.
Băncile, politicienii și băncile centrale au creat această ”păcătoasă treime” în care fiecare dintre instituții este co-dependentă de celelalte pentru a-și menține puterea. Nimeni n-are curajul să înfrunte realitatea și să oprească acest carusel al investițiilor proaste și al concentrării atenției pe politici monetare, în pofida lipsei oricărei dovezi istorice că acest triumvirat ar funcționa și ar putea rezolva problemele creșterii, șomajului sau productivității. Dacă există vreo dovadă, ea arată exact contrarul.
Lehman ar fi trebuit să fie o ”criză adevărată”, un punct de cotitură, o schimbare de paradigmă. Ce-am făcut noi? Am obținut mai mult timp – singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l folosim eficient. Ultimii 7 ani pur și simplu au fost irosiți, pentru că economia și societatea au intrat în blocaj.
Campaniile electorale din Europa ne arată cum noțiunea socială este sub asediu, iar lipsa locurilor de muncă, a inovației și creșterii sunt rezultatul final al acestui experiment eșuat.
Următorii ani vor fi mai elastici, dar în sens pozitiv. Costul capitalului va crește, înlocuind investițiile non-productive și probabil afectând piețele de acțiuni care au devenit locuri sigure de investit în ultimii 7 ani de ”să ne facem că facem” – dar asta e o veste bună.
Componenta salarială a PIB-ului este la nivelul cel mai scăzut din istorie. Productivitatea, la fel. Soluția?
Dați-mi voie să revin, cu modestie, la teoria mea privind Triunghiul Economic al Bermudelor, unde am arătat limpede că experimentul prin care dacă ne oprim să ajutăm doar 20% din economie – bănci și afaceri cvasi-deținute de guvern – celelalte 80% vor beneficia de credit mai mult și mai ieftin și vor crea mai multe slujbe prin creșterea investițiilor în oameni și tehnologie.
Da, vestea bună e că e atât de ușor. Vestea proastă e că păcătoasa treime dorește să se agațe de putere până când va fi, probabil, prea târziu.
Viitorul ne așteaptă cu realitatea lui crudă. Realitatea presupune provocarea de a schimba, de a redeveni productivi, de a accepta că eșecul e parte din succes. Lehman și, prin extensie, ultimii 7 ani, vor rămâne în istorie, să sperăm, drept exemple cum să nu faci lucrurile.
Vor rămâne ca fiind cele mai puțin productive vremuri, unele în care completarea profilului de Facebook era mai importantă decât familia, școala sau o întâlnire cu prietenii. Un univers paralel în care realitatea era de cealaltă parte a vieții noastre online.
Realitatea strânge lațul, dacă e să ne luăm după recenta creștere a volatilității. Aceasta e un semn că sistemului îi cam expiră timpul. Caruselul se învârte din nou, scaunele încep să se ocupe: riscul este să vedem, atunci când muzica se oprește, nu unul ci vreo cinci scaune lipsă.
Cu toate acestea, mutarea asta spre realitate va aduce decenii de prosperitate pentru că vom începe din nou să ne concentrăm pe ceea ce trebuie, începând cu problema numărul 1: prea multă datorie și prea puține investiții în oameni – nu e cazul ca toți să redevenim elastici?
Sigur că este, așa că nu vă fie teamă de sfârșitul ciclului de 7 ani – anii plini de dulciuri. A sosit vremea proteinelor.
Călătoriți cu bine.
