La Concursul de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2018, au fost depuse 228 de manuscrise, la următoarele secţiuni: PROZĂ – 138 de manuscrise, POEZIE – 90 de manuscrise.
Premiul de Debut la secţiunea POEZIE nu s-a acordat.
Premiul de Debut la secţiunea PROZĂ a revenit romanului Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu de IULIAN BOCAI.
Iulian Bocai (născut în 1986, în Oltenia) este absolvent de Literatură Universală și Comparată al Universității din București. Între 2010-2012 a făcut un masterat de Teoria Literaturii la Facultatea de Litere și începând cu 2015 studiază pentru un doctorat în istorie intelectuală la aceeași facultate, unde a ținut seminare de Teoria literaturii și Poezie modernă. Din când în când, traduce din engleză, franceză și germană. În rest, scrie ce-i trece prin cap și vrea să facă din asta o ocupație permanentă.
Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu este povestea unui copil care crește printre oameni ce nu par să-i fie pe potrivă. Familia lui e săracă, are un tată alcoolic, mama înnebunește, iar unul dintre frați ajunge de două ori la pușcărie. Priță străbate lumea copilăriei lui de-a curmezișul, candid și curios, pasionat precoce de ştiinţele naturii, neasemănându-se cu nimeni, dar fiind nevoit să semene cu toți. „Bildungsnovella” lui Iulian Bocai este un caleidoscop al primei copilării într-o lume a lipsurilor, iar forţa ei stă în scriitura ironică și în aceeaşi măsură înțelegătoare, care nu lasă povestea să devină o simplă fabulă socială, ci face din ea o încercare de a salva de la uitare o lume anonimă, frumoasă și sălbatică, pe care autorul o cunoaște prea bine.
„Curioasa și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu este un studiu antropologic semi-fictiv în stilul realismului neoclasic, pe care tocmai l-am inventat, o nomenclatură poate pretențioasă, care mi se pare însă foarte potrivită și care explică întocmai ce-am vrut să fac. Sunt prea puțin interesat să păstrez în proză limitele tradiționale dintre ficțiune și non-ficțiune și încurajez pe oricine să depășească aceste bariere, căci – cum spunea un filosof, care n-avea însă nicio înțelegere pentru literatură – orice prost poate să spună povești. E adevărat, proștii pot să o facă și, judecând după cantitatea de maculatură care se scrie la noi sau aiurea, nimic nu-i opreşte din scris.
Subsemnatului îi place să creadă însă că nu e prost, sau nu suficient de prost încât să facă parte din categoria acelora care, indiferenți la bunul gust, se dedau scrisului cu o pasiune care ar servi mai bine economiei naționale sau familiei tradiționale. El, subsemnatul, desconsideră deopotrivă proștii care scriu DOAR de dragul artei, de parcă scrisul ar avea sens ca meserie în lipsa banilor, dar și filosofii care pretind DOAR să gândească în afara poveștilor, de parcă tradiția romanului european de la Don Quijote încoace n-a încurajat mai mulți oameni să gândească decât a făcut-o vreodată o singură pagină din Descartes.” Iulian Bocai
