Editura Nemira lansează un volum-eveniment: Visul diacritic, singura antologie ce reunește poemele lui poetului Andrei Codrescu scrise în limba română. Cartea apare în colecția de poezie Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean și are o postfață de Cosmin Ciotloș.
„O apartenență la diacritice, un vis diacritic, visat și scris mereu la limita dintre lumile posibile. O istorie a poeziei personale și a poeziei din ultima jumătate de veac, o istorie a lumii care tocmai se încheie. De la Woodstock, la sfârșitul erei Trump.“ – Svetlana Cârstean
Fragment
Aceste poezii scrise direct în limba română vin însoțite de povești. Mai bine zis, vin însoțite de viața mea. Viața mea a pus și pune în scenă un joc ciudat: cu cât mă îndrept mai mult spre bariera subțire a morții, cu atât revine mai îndârjit trecutul.
Îmbătrânesc în prezent, mă îndrept spre viitor, dar mă trezesc în trecut. Sunt împins de o forță care nu e nici nostalgie, nici arhivism, nici curiozitate. Este o forță oarbă. Când încercarea de recuperare a trecutului umplut ca o sarma îndesată cu coincidențe ia dimensiuni prea mari, imposibil de ignorat, încerc să înțeleg cum și de ce, dar limbajul și sentimentele de genul nostalgiei, al dorului sau sorții, nu-s suficiente. Numele‑umbrelă „poezie“ pare să descrie în sensul cel mai încăpător acest fenomen. Chircit într-o copilărie singuratică, într-un Sibiu pustiu din anii ’50, am descoperit poezia în vagabondaj, prin fantomele orașului. La Ursuline, în școala generală, și la Liceul „Gheorghe Lazăr“ m-au atras profesoarele de literatură, femei culte, care iubeau poezia. Am fost remarcat la vârsta când un cuvânt cald îți dă aripi. Dacă mi-aș aminti discursurile, poeziile și poveștile pe care le-am inventat la 10-14 ani, aș fi într-adevăr un scriitor împlinit. Misterul prezenței tot mai puternice a trecutului poate fi explicat și așa: tot ce scriu, în engleză sau în română, are scopul de a recupera articulațiile fantastice din capul acelui copil. Rămâne de înțeles de ce e important să fie găsite și cine le caută. Lucrul sigur e că nici motivul, nici rezultatele nu-mi aparțin. Acel altceva și altcineva stă în spatele acestor eforturi și nu obosește. Eu obosesc, el/ea nu.
în viața mea în poezie s-au întâmplat două mutații vizibile
ziua când am crezut că-s pasăre și ziua când am devenit
delfin
cu păsările nu m-am înțeles bine fiindcă zburam în sensul
opus
îmi plăceau penele și libertatea dar altfel aveam alte
interese
în perioada păsărească m-a interesat enorm fericirea
pentru că normal ca tot omul fusesem om înainte de a fi
pasăre
copil mai precis foarte nefericit născut într-un oraș
prăpădit
cu o istorie înfricoșătoare în care s-au ars vrăjitoare
un oraș cu ochi care ne vegheau pe fiecare cu atenție
posomorâtă
siguri de răutatea ontologică ce se zvârcolea în noi ca un
ceasornic medieval
am auzit turnul ceasului într-o zi când mă pieptănam
și am descoperit că părul mi se făcea pene
eram îndrăgostit în ziua aceea și turnul bătea foarte tare
Visul diacritic / 145
și foarte tare bătea inima mea și penele mele erau negre și
lucioase
și ce puțin învățasem eu din istoria locală și universală a
poeziei
se închega în mine ca o minge de gheață și argint
și-mi zbura din gură croindu-și o potecă luminoasă peste
turn
m-am acoperit brusc de pene și cu degetele devenite
gheare
am început să bat la mașină o mașină făcută din dalele
catedralei
și din oasele vrăjitoarelor și din minciunile părinților
în pieptul meu prelungit de porumbel s-a produs zahărul
iubirii
mă credeam șoim însă mde nu eram decât paloma de
picasso
singura pasăre aprobată de partidul comunist
o pasăre cu robinet din care curgea poezia ca ninsoarea pe
burg
numai tristețea mea de neșters mi-era mai mare decât
productivitatea
în mine optimismul stării de pasăre se amesteca cu frica de
miliție
dar poezia care m-a făcut pasăre avea și alte posibilități de
transformare
metafore lecuitoare compuse din cuvinte culese local
nu aveam nici o îndoială că pe aripile poeziei se putea ajunge
departe
146 / Andrei Codrescu
pe tărâmul magic dintre sânii aureliei sau pe peticul negru
de sălbăticie
dintre coapsele marinelei sau ale profesoarei mele de rusă
erau singurele mele destinații și adresele adevăratei utopii
ani de zile am împreunat semnele cu semințele
scrisul cu bucuria de a fi făptură înaripată cu permis de
visare
nu aveam nevoie de dovezi când moartea se practicase
peste tot
en masse înainte de nașterea mea toți ai mei fuseseră uciși
acuzați de vrăjitorie și arși pe rug de bunii cetățeni ai
europei
dar pe vremea mea ucigașii obosiți de ucidere și sătui de sânge
omorau numai în bucățele și pătrățele
pe oamenii pe care-i iubeam și care pierduți în ei înșiși
se împrăștiau în pulberea de ciment a lumii noi
de păsări nu se atingea nimeni decât puștii cu praștia
gârlele de cuvinte pe care le scrijeleam pe dealuri și în cer
cu mașina de piatră a orașului mă protejau
fără să le cunosc conținutul
curgeau din mine ca zahărul cascade peste scările blocului
o spumă de săpun scursă peste picioarele cu rădăcini ale
gospodinelor
apa grea stoarsă din rufele agățate pe balcoane steaguri
și fiindcă această lume era săracă și ținea mult la obiectele
ei prăfuite
noi poeții umpleam golurile cu oi mitice îngeri și sfinți
înfometați
așezând aceste produse imaginare pe socluri împodobite cu
speranțe moarte
până când m-am lăsat moale să plutesc pe un vânt care ducea
afară din somn
o lume întreagă s-a retras în fotografii și de acolo a roit în
pulbere cosmică
oameni cu pălării trase jos să le acopere ochii femei cu năframe și voaluri
morți de piatră cu săbii și călugări prelungind sunetul facerii
lumii
zgomotul lor mi se retrăgea din auz
se ducea pe undele sonore pe direcția constelației
săgetătoare
auzeam numai vântul trecerii
nimic nu-i pierdut totul se transformă mănușa în broască
oul în tun
metamorfozele-s nesfârșite și-n zbor mă lepădam de pene
când mi-am revenit eram din nou om
pe un câmp de bătaie unde poezia era arta observației și
rostirea
răspicată a cererilor pentru demnitatea existenței și dispariția statului
și cuvintele foloseau să încingă oameni în carne și oase să
danseze
cuvintele ațâțau focul sacru și dădeau libertate
dar nu toți au fost croiți pentru poezie au murit mulți de
neputință
libertatea e drog tare și se-ntărește în combinație cu
pasivitatea
mulți și-au pierdut sensul unicității și independența
sugrumați de mâinile puternice ale poeziei
supraviețuitorii schilodiți se mai târăsc prin păduri și
peșteri
alții s-au transformat în computere și leagă noduri pe
internet
și cum o generație nouă cam ostilă intenției eliberatoare
s-a luat după mine cu niște coase făurite din teorii
franțuzești
m-am lepădat de podoabe lăsându-mi bijuteriile pe drum
am reținut numai diamantele aforismelor dure și adevărul
tăios
și limba cea mai comună și mai eficientă care să concureze
cu limbile ucigătoare din marketing și abreviațiile
cyberului
viața mi-a devenit o luptă darwinistă împotriva mașinilor
de cuvinte
dar într-o seară beat pe un covor persan cu un blid plin de
struguri
m-am uitat la tine și m-am umplut de focurile jucăușe ale
unui sat de corturi
am devenit plutitor pe ape în căutarea unui submarin
scufundat
și atunci pentru tine și numai pentru tine m-am făcut
delfin.
