free download 78 travel guides written by experts

Povești crude și insolite despre frumusețe: „Varșava”, de Ana Donțu, NOU în colecția n’autor

Povestire cu povestire, Varșava își conduce cititorii prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane. Volumul reprezintă debutul în proză al poetei Ana Donțu și apare în colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, la editura Nemira.

Ororile pe care le vei întâlni în acest volum – fie că este vorba despre o fetiță superbă și malefică, care-și înfige un cuțit în corp, fie că asiști la un bal care se transformă într-o sinucidere colectivă ori la descoperirea unui cadavru pe malul unui lac – nu sunt gratuite și nici întâmplătoare. Ele construiesc un univers aparte, cumplit, născocit de un singur personaj, care capătă diverse identități de-a lungul cărții.

„Cele opt povestiri care alcătuiesc volumul compun o atmosferă de coșmar lucid și poetic, ca într-un Lynch mai intelectualizat, dar cu tropisme afective basarabene. Sunt proze stranii, cum le-ar fi numit Alexandru George, sau povestiri crude și insolite, cu vorba lui Villiers de l’Isle Adam, obsedate toate de conjuncția dintre alienare și frumusețe. Stimmung-ul prozei Anei Donțu se coagulează dintr-o mulțime de stranietăți crude, iar vocea care povestește toate grozăviile e mereu liniștită, joasă sau, poate, extenuată. Tensiunea prozei ei, care te ține de la prima povestire până la ultima, rezultă din contrapunctul dintre intensitatea a ceea ce se întâmplă și neutralitatea felului în care e redat epicul. Doar natura de prozator adevărat o putea determina să susțină vocea aceasta blank și să o facă întru totul credibilă. Cu Varșava, Ana Donțu se reinventează ca prozatoare.“ Radu Vancu

Varsava, Ana Dontu

„Ana Donțu e o poetă care scrie proză, dar e valabilă în ambele ipostaze. Ca poetă, tendința ei merge adesea spre epic, ca prozatoare, se îndreaptă adesea spre poematic, ceea ce face intuibilă predilecția ei pentru structuri hibride și o stilistică pe măsură. În aceasta constă noutatea și prospețimea ei. Și mai există ceva care o individualizează: un instinct psihologic aparte de a căuta nuanțele mereu neliniștitoare ale minții omenești.“ Ruxandra Cesereanu

„În debutul ei în proză, Ana Donțu vine cu o forță incredibilă. Schizoidia personajelor, viziunile lor asupra vieții și a morții, atmosfera sumbră, apăsătoare, întâmplările bizare, traumele care dezechilibrează complet o ființă umană, tonul egal, capacitatea de a imagina și de a sonda o lume nebună, pierdută în propriile ițe, granița fină dintre realitate și coșmar, infuzia poetică – toate acestea (și multe altele) fac din Varșava un volum inedit, irepetabil, de neuitat. Unul nemilos. Pășește în universul Varșavei, te va cutremura.“ Eli Bădică

Ana Donțu (n. 1 decembrie 1985, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Antropologie la Chișinău și Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu. În 2015, a fost printre cei șase tineri scriitori selectați pe lista lungă a Concursului internațional „PEN New Voices“. Volumul său de debut în poezie, Cadrul 25 (Casa de Editură Max Blecher, 2015), a apărut ca urmare a câștigării Concursului Național de Poezie „Aurel Dumitrașcu“ pentru debut în volum, organizat de Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț. A fost distinsă cu premiul „Tânărul poet al anului 2015“ la Gala Tinerilor Scriitori, organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, Premiul Revistei „Accente“ și Premiul Național „Iustin Panța“. Grupaje de poeme din Cadrul 25 au fost traduse în engleză, suedeză, germană și franceză. Varșava este volumul său de debut în proză.

Ana Donțu
Ana Donțu

Păpușa Charlie

Îmi amintesc bine coșmarul pe care l-am avut toată vara aia. Unul și același mă stăpânea toată noaptea. Era un vis static în care nu se întâmpla, practic, nimic. Vedeam niște fire albe foarte subțiri, semitransparente, dispuse ca în portativ de la pământ până la cer. Pe ele, în centru, la o mică distanță de la pământ, era o fată pe care o vedeam din spate, micuță și subțirică, într-o rochie albă. Părul ei, brațele și picioarele erau la fel de albe, semitransparente ca firele pe care urca. Totuși, nu se depărta deloc de pământ, rămânea la aceeași distanță. Toate elementele astea transmiteau o impresie de puritate, imponderabilitate și inocență. Dar, undeva în spatele ei, în colțul stâng al imaginii – pentru că vedeam toate astea ca pe un ecran –, era un bolovan mare, greoi și negru, după care pândea un monstru, pe care-l zăream tot din spate, reușind să-i disting numai contururile.
Toată atenția lui era concentrată pe fata care urca spre cer și nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce stătea în spatele ei. Scena rămânea mereu la stadiul acesta. Nu se întâmpla nimic mai departe. Vedeam toate astea ca spectator, deși era cumva real. Monstrul și bolovanul stăteau bine pe pământ, iar fata inocentă cu firele ei albe suspendate în aer formau un contrast atât de puternic, încât îmi provocau rău fizic, capul mi se desfăcea de oroare, în urechi îmi țiuia un sunet subțire și intens, ca de microfonie.
La trezire, greața și durerea aia de cap nu dispăreau, mă urmăreau peste tot întreaga zi. Nu aveam poftă de mâncare, iar atunci când mâncam, vomitam totul. Slăbisem foarte mult și nu aveam nicio prezență de spirit, mă simțeam ca o fantomă care bântuie lumea. Îmi amintesc că Ihti a avut multă grijă de mine, îmi făcea tot felul de infuzii și decocturi, mă scotea des la aer, ne plimbam prin păduri. Am mers odată la cumpărături și mi-a zis să-mi iau ce vreau eu. M-a uimit, pentru că Ihti îmi alegea întotdeauna ce purtam, de la dresuri la haine și accesorii. Încălțăminte, genți, toate erau în stilul care-i plăcea lui. De data aceasta, stătea în apropiere de casă și vorbea la telefon, iar pe mine m-a lăsat să umblu singură printre rândurile de haine. În alte circumstanțe aș fi profitat de asta, poate alegeam ceva care-i displăcea, cum ar fi fost blugi, topuri, chipiuri și adidași. Dar atunci n-am făcut decât să iau tot ceva pe gustul lui. Am mers într-o cabină de probă. Mi-am dat jos rochia și, chiar dacă mi-era frică, mi-am privit corpul în oglindă, până să probez haina. Nu era vorba de picioarele subțiri, nici de talia suptă, nici măcar de coastele proeminente, ci de petele alea fosforescente, care nu dispăreau nicicum. Erau tot acolo. Știam că o să mă destram. Erau dispuse pe piept și pe abdomen. Nu erau depigmentări, ci porțiuni luminoase, de parcă s-ar fi jucat cineva cu paleta în Photoshop. Poate nu trebuia să le privesc.
Cică a-ți înfrunta frica e un act de curaj. Pe naiba! E o prostie doar. Un abandon în fața a ceea ce te va distruge. Fricile nu sunt degeaba. Sunt pentru a te avertiza, pentru a te feri de ceea ce e mai puternic decât tine. E ca și cum ai vedea un camion care se îndreaptă spre tine și, în loc să fugi, l-ai privi în față, te-ai lăsa orbit de luminile lui, de parcă asta l-ar împiedica să te strivească. Tot așa și razele care-mi băteau din spate mi-au găurit pieptul și, trecând prin mine, m-au orbit ca niște faruri, m-au destrămat până nu am mai văzut nimic al meu în oglindă.
După scena asta, nu mai sunt sigură de nimic din ce-mi amintesc. Mi-am revenit mai târziu, la spital, cu părinții la căpătâiul meu. Nu știu cât am stat acolo, amintirile mele s-au amestecat între ele, fără o anumită ordine, fără o legătură, e ca și cum în căderea aia în cabină aș fi scăpat din mâini un teanc de foi, iar acum le am în față încâlcite și nu reușesc să le aranjez. Nu știu câte s-au întâmplat pe bune și câte sunt delirul meu de bolnavă. De aici, a început să se rostogolească bolovanul care a dus cu el totul.
Auzeam tot felul de bârfe care mă scoteau din minți, cum că Aliosha și maică-sa n-au plecat nicăieri, i-a găsit taică-su și i-a snopit în bătaie pe amândoi, până i-a omorât. Sau că maică-sa, îngrozită de amenințările pe care le primea tot mai des, a ticsit în grabă ceva lucruri în portbagaj și au luat-o spre București, unde i se promisese un loc de muncă, iar pe drum au intrat într-un camion și au murit pe loc. Am auzit, de asemenea, că Aliosha a plecat la o competiție, s-au dat cu carabinele în munți, la el ceva nu a mers și s-a prăbușit în gol, iar mama lui s-a sinucis înainte să fie adus acasă.
Totul era absurd, o nerozie. Noaptea îl visam strivit de trenuri, tăiat cu barda, decapitat. Dar cel mai des mă urmărea, seară de seară, coșmarul fetei diafane – o vedeam la o întindere de mână de tot ce i se putea întâmpla mai rău. Într-o astfel de noapte, m-am trezit nemaisuportând tensiunea aia, m-am văzut scăldată în lumina lunii, care trecea de-a dreptul prin mine, cu neglijeul sucit în jurul corpului, îmi vedeam pielea străbătută de sute de filamente, care se încâlceau între ele. Iar dincolo de haloul de lumină, ascuns în întuneric, l-am văzut pe Ihti masturbându-se.
Îmi amintesc foarte viu scena din grădină, când stăteam cu el în balansoar. Purtam una dintre acele rochii pe care mi le aducea din călătorii. Îmi povestea despre nopțile din Bangkok, cu thailandezi care se agitau în dansuri tribale, gloate de travestiți care te înghițeau și te rostogoleau pe gălăgioasa Shadows Street, te îndeamnau la toate, de la baruri cu striptease, droguri și prostituate la gândaci și scorpioni prăjiți, suvenire și pokemoni, breake și haș, direct în stradă. Atunci, au venit mama și tata, îmbrățișați, și ne-au vorbit despre chestii pe care nu le mai auzisem; zâmbeau fericiți, pentru că era o zi frumoasă, fără să observe mâna lui Ihti, care începuse să-mi coboare lent pe spate, apoi mi-a intrat sub rochie. Eu mă uitam la ăia doi și înțelegeam că ne-am scufundat iarăși cu toții în bazinul ăla cu apă, nu mai distingeam niciun cuvânt, auzeam doar ecoul lor surd, iar fețele alea atât de fericite le vedeam șterse, plutind cumva la kilometri distanță; deși aproape, făceau parte dintr-o cu totul altă lume, nu știu nici eu care, dar sigur nu a mea. Nimic din ce am făcut nu i-a adus aproape de mine; la început, au fost premiile de la concursuri școlare, înlocuite apoi de tot felul de bazaconii pe care le făceam tot la școală, dar n-a funcționat nici măcar mâna scrântită după ce am sărit din pom. Pur și simplu nu mă vedeau; adică, da, vedeau un contur care se bâțâia prin fața lor, dar nu s-au apucat nici măcar să-l coloreze, cum făceam eu în albumele alea când eram mică.
Odessa. Destinația lor preferată. Nu a fost atât de demult. Vara trecută probabil. Plecaseră pentru câteva zile. Era duminică dimineața. Mă durea îngrozitor capul. Ihti m-a scos la o plimbare prin parcul de distracții, m-am învârtit în roata dracului și atâtea altele, după care am stat pe la terase și tot ce vrei, suc și înghețată până durerea aia îngrozitoare de cap s-a transformat într-o durere îngrozitoare de burtă. M-am trântit pe o bancă în parc, m-am tras de păr, tremuram toată, i-am zis lui Ihti să mă ducă acasă. „Care acasă? La spital cu tine!“ Când m-am ridicat de acolo, o dâră roșie mi-a ieșit de sub rochie, ca un șarpe care cobora pe picior. Nu mi-am dat seama din prima ce se întâmpla, am țipat și mi-am încleștat pumnii în cămașa lui.
Îmi zicea că totul e ok, că e normal. Acasă m-am închis la mine în cameră, am stat în pat și am plâns. Mă simțeam umilită. Unde naibii umbla mama? Atunci, în grădină, mă uitam cu ironie la ea cum nu bănuia trecerea aia domoală a degetelor lui pe marginea dantelată a lenjeriei. Eram coruptă chiar sub ochii ei și ea nu avea habar. Iar Ihti… Ihti m-a pus să-i lustruiesc pantofii într-o zi. „Trebuie să arate perfect! Să sclipească precum luciul pe buzele tale!“ Era nervos. Încercările lui de a se stăpâni erau cam leșinate. Îi tremurau mâinile și buzele, iar mișcările lui erau impulsive, de parcă era electrocutat. Mi s-a făcut frică și m-am dus după pantofi, dar a venit după mine. În antreu m-a împins în perete și a țipat la mine. Creierii mi s-au făcut lipici în țeastă, nu mai înțelegeam nimic, m-am strâns în mine de spaimă. A ieșit imediat și mi-am dat seama că pleacă doar ca să nu dea cu mine de podea. Trântind cremă pe pantofii ăia nesuferiți, am simțit că se va întâmpla ceva foarte rău. Gândul ăsta devenise obsesiv, îl mestecam zi de zi, mai ales după ce Ihti a plecat iar undeva cu munca.
Vara era pe sfârșite. Eu eram complet terminată psihic. Noaptea vedeam ochii lui Charlie cum sclipeau în întuneric. Mă privea. Și când îi acopeream capul cu vreo haină mă vedea prin pânză. Mă vedea și când îl ticseam în dulap, și când fugeam din cameră. Îi simțeam ochii urmărindu-mă în somn. Uneori ieșeam să mă plimb. Stăteam undeva la periferie și mă depărtam de zona locuită până ajungeam într-un loc cu mulți copaci și vegetație, unde mai era și o casă neterminată, abandonată. Obișnuiam să merg în fiecare vară, să urc la catul de sus și să privesc norii, citeam semnele cerului și ale timpului, cum îmi imaginam eu. Pe cerul acela am văzut demult, tare demult moartea bunicii și cum peste ani voi pleca într-o țară străină. Vedeam blocurile urcându-se până la nori, străzile pline de lumini și oameni, aburii de cafea ridicându-se până în tavanul unui local zgomotos.
În vara aceea începusem să merg acolo și din alte motive. Când stăteam, ca de obicei, la catul de sus și urmăream schimbarea norilor pe cer, am auzit zgomote jos. M-am tupilat, încercând să văd ce se întâmplă, pentru că nimeni nu mai venea pe acolo, și am zărit o fetiță de vreo 10-11 ani cu o păpușă în mâini, care se uita speriată în jur. După ce s-a convins că nu o vede nimeni, a analizat terenul, a ales un loc și a scormonit o gropiță. A luat păpușa și i-a șoptit ceva la ureche, ca și cum i-ar fi fost frică să-și audă propriile cuvinte, apoi a pus-o în groapă, a astupat-o grăbită, a însemnat locul cu o piatră și a rupt-o la fugă. Erau perioade când stăteam mult în casa abandonată, așa că i-am observat mania. Venea în fiecare sâmbătă cu o sticlă și uda locul cu pricina. Peste vară, era împânzit de iarbă și buruieni. Nu știu ce voia să crească acolo. O urmăream de la catul de sus, pitită lângă spațiul gol din perete care ar fi trebuit să fie fereastră.
Simțeam ceva malefic în ritualul ăsta săptămânal al fetiței și de fiecare dată mă cutremuram la gândul că ar putea urca odată la etaj. Sau și-ar întoarce pe neașteptate privirea și s-ar uita direct la mine, ca și cum ar fi știut dintotdeauna că eram acolo. Mă gândisem chiar să renunț, dar, cum se făcea sâmbătă, picioarele se strecurau singure în adidași și mă duceau la casa aia, de parcă eu însămi făceam parte din ritual. Am mers într-o seară și am stat pe porțiunea aia fără grilaj prevăzută pentru balcon, m-am pus pe jos, rezemându-mă cu spatele de perete, și am așteptat apusul. În locul ăla, am contemplat cele mai frumoase amurguri pe care mi-a fost dat să le văd. Atunci, am văzut fața lui Charlie conturându-se printre rugurile aprinse de soare pe cer, cu ochii deveniți niște scânteie care se roteau în orbite, și am știut ce am de făcut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *