metalshow

Pakistanul văzut prin ochii unei jurnaliste franceze – „În țara celor puri”, de Kenize Mourad

În țara celor puri, cel mai recent roman al scriitoarei și jurnalistei franceze Kenize Mourad, apare în colecția Babel a editurii Nemira, în traducerea Mihaelei Stan. După douăzeci de ani în care a fost corespondent de război din Etiopia, Liban, Iran, Kenize Mourad scrie povestea unei jurnaliste franceze care investighează o grupare teroristă în fascinantul și, totodată, periculosul Pakistan.

„Pakistan“ – cuvânt compus, care în limba urdu înseamnă „țara celor puri“ (pāk – pur, curat spiritual; stān – loc, țară). În 1947, acest nume a fost ales ca simbol al dorinței de a construi o țară pe valorile dreptății și ale onestității.

Anne, o tânără jurnalistă din Franța, investighează o grupare teroristă care amenință să detoneze o bombă, dar nici nu bănuiește în câte feluri această anchetă îi va schimba viața. Pe de o parte, cunoaște frumusețea rafinată a palatelor din Lahore, printre moschei și grădini exotice.

Pe de altă parte, se confruntă cu o rețea periculoasă de spioni, militari, polițiști, familii de aristocrați și jihadiști. Chiar atunci când ancheta ei începe să dea roade, Anne va învăța ce înseamnă foamea, setea și frica de moarte.

In tara celor puri

Karim, om de teatru care pune în scenă Beckett și care iubește cu pasiune Pakistanul, e singurul care o poate ajuta. Însă chiar și el are un secret teribil.

„O privire dură și tandră asupra Pakistanului zilelor noastre. Un roman în care geopolitica, detaliile de viață cotidiană ale unei societăți prea puțin cunoscute și nuanțele de gri ale meseriei de jurnalist se îmbină cu o poveste de dragoste emoționantă.“ Le Colibry

Scriitoare și jurnalistă de origine turco-indiană, KENIZÉ MOURAD s-a născut la Paris, în 1940. Este fiica prințesei Selma Raouf – nepoata lui Murad al V-lea, căsătorită cu un rajah și apoi refugiată la Paris. Kenizé Mourad a studiat psihologia și sociologia la Sorbona, apoi a devenit jurnalist independent. În 1970, a început să scrie pentru Le Nouvel Observateur, ca specialist în Orientul Mijlociu.

Kenize Mourad
Kenize Mourad

A fost corespondent de război în Etiopia, Liban, Iran. În 1987, a publicat De la part de la princesse morte (În numele prințesei moarte, Nemira, 2012). Cartea a devenit bestseller internațional, s-a vândut în milioane de exemplare și a fost tradusă în 34 de limbi. Au urmat, printre altele, Le Jardin de Badalpour (1998), Le parfum de notre terre: Voix de Palestine et d’Israël (2003), Dans la ville d’or et d’argent (2010; În orașul de aur și argint, Nemira, 2014) și Au pays des purs (2018; În țara celor puri, Nemira, 2020). În 2012, a primit Medalia pentru Ordinul Artelor și Literelor de la Guvernul Franței.

Fragment

– Spioană!
Cuvântul a răsunat ca o lovitură de bici. Bărbatul în negru s-a ridicat ameninţător.
– Ai crezut că poţi să mă păcăleşti, nătângo! Nu cunoşti puterea lui Jamaat-ud-Dawa, avem antene peste tot. Ştim exact cine eşti, dar acum trebuie să ne spui pentru cine lucrezi!
– Păi… lucrez pentru ziarul meu, L’Observateur du Monde, se bâlbâie Anne lividă. Nu sunt spioană, sunt jurnalistă!
– Jurnalistă! rânjeşte bărbatul în negru. Aşa spun toţi! Şi, la fel ca toţi ceilalţi, o să mărturiseşti şi tu până la urmă!
Apoi se întoarce spre cei doi bărbaţi care aşteaptă în picioare lângă el.
– Duceţi-o în celulă! Să stea acolo până îşi aminteşte pentru cine lucrează.
Bărbaţii o înşfacă pe tânăra femeie şi, surzi la protestele ei, o forţează să coboare o scară în spirală, apoi o târăsc pe un culoar lung, până la o încăpere întunecoasă, în care o geană de lumină abia pătrunde prin ferestruica îngustă.
Anne urlă îngrozită. Zgârie, muşcă, se zbate. Degeaba. Bărbaţii o îmbrâncesc înăuntru şi închid uşa grea de fier în spatele ei. În penumbră, Anne distinge un pat vechi, acoperit cu o pătură de culoare nedefinită şi o găleată galbenă, de plastic într-un colţ. Acesta-i tot mobilierul. Rămasă în picioare în mijlocul încăperii, Anne încearcă să stăvilească spaima violentă care-o cuprinde. Respiră rar, închide ochii şi îşi imaginează că se plimbă pe o câmpie înverzită din Franţa… Treptat îşi recapătă calmul, se concentrează şi reconstituie pas cu pas evenimentele după-amiezii, străduindu-se să înţeleagă cum de-a ajuns prizonieră. A fost imprudentă? Dar, pentru o jurnalistă care lucrează într-o zonă de risc, unde începe şi unde se termină prudenţa?
– Vă băgaţi nasul peste tot, îi zisese într-o zi un prieten pakistanez. Aveţi grijă, pe aici nu ne prea place asta.
Dar nu-şi făcea decât meseria… Pe cine deranja?
Aşezându-se pe marginea patului, cu capul în mâini, Anne rememorează ultimele săptămâni…

Astăzi e Basant, sărbătoarea primăverii. În văzduh, ca nişte păsări mari, mii de zmeie de toate formele şi culorile se mişcă graţios. Pe acoperişurile şi terasele vechiului oraş Lahore, oamenii se grăbesc să participe sau doar să admire somptuosul balet care celebrează soarele ce va coace recoltele de porumb şi de grâu, asigurând hrana pentru întregul an.
Sărbătoare hinduistă la origine, Basant este o tradiţie milenară, celebrată de toate comunităţile, iar Lahore, capitala Punjabului, se mândreşte că e centrul incontestabil al festivităţilor.
Sosită în ajun dintr-un Paris cenuşiu şi ploios, Anne Le Guennec observă fermecată puzderia de zmeie strălucitoare pe cerul azuriu şi se miră să vadă grupuri de bărbaţi şi de femei cu decolteuri mari sporovăind şi râzând într-o atmosferă veselă şi destinsă. Nu e chiar imaginea pe care o avea ea despre Pakistan…
Publicaţia pentru care lucrează ea, un prestigios săptămânal parizian, i-a comandat o serie de reportaje despre această ţară prea puţin cunoscută de occidentali şi totuşi aliata lor de zece ani, de când trupele NATO în Afganistan luptă cu al-Qaida şi cu talibanii. Oare chiar era aliata lor? Mulţi se îndoiau de asta, acuzând ţara de joc dublu şi făcându-şi griji. Fiindcă Pakistanul deţine bomba. Puteau pune islamiştii mâna pe ea? În ciuda asigurărilor date de Islamabad, coşmarul ţinea în alertă toate serviciile secrete din lume. Mai ales că inundaţiile din ultimii ani agravaseră sărăcia: în ce măsură ţăranii, care primeau ajutor în principal de la organizaţiile islamiste, s-au radicalizat? Sute de mii lâncezeau în taberele de refugiaţi, teren de recrutare ideal pentru extremişti.
Pe terasa acestei case patriciene, bărbaţi şi femei, cu eşarfe şi şaluri galben-aprins, culoarea soarelui de primăvară, privesc zmeiele ce se ating în treacăt, într-un dans senzual, se apropie şi se depărtează, etalându-şi culorile ca nişte păuni conştienţi de fascinaţia pe care o exercită. Cu capul dat pe spate, Anne le urmăreşte vrăjită, sunt mii, unul mai frumos decât altul – locuitorii din Lahore fac o chestiune de onoare din a le transforma în veritabile opere de artă –, însă în primul rând e cucerită de armonia spectacolului, de blândeţea şi poezia lui… Însă brusc blândeţea devine agresivă: iute ca fulgerul, un zmeu se repede asupra prăzii pe care părea s-o curteze şi, cu o lovitură scurtă, ucigătoare, îi retează coarda ce-o ţinea legată de pământ. Dezechilibrată, frumoasa pasăre se clatină, plonjează rotindu-se în jurul propriei axe şi, în mijlocul aclamaţiilor, cade greoaie pe sol.
Trezită din visare, Anne se adresează persoanei de lângă ea.
– Ce s-a întâmplat? Un accident?
– O, nu! Sosirea primăverii se celebrează cu dansuri, dar în special cu lupte între zmeie. De la o vreme, luptele fac mai multe victime fiindcă tehnica a evoluat şi corzile sunt tot mai distrugătoare. În mod tradiţional, sunt înmuiate în albuş şi presărate cu bucăţi de sticlă tăioase ca lamele de ras, dar recent, în ciuda interdicţiilor, unii au început să folosească fire de oţel deosebit de periculoase.
Şi ea care credea că recunoaşte în coregrafia celesta un simbol al păcii…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *