Sîmbătă, 15 ianuarie, în cadrul Galei de Decernare a Premiilor Naţionale de Poezie „Mihai Eminescu”, ediţia a XX-a, lui M. Duţescu i s-a înmînat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima pentru volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti, apărut la editura Cartea Românească în 2010.
Din juriu au făcut parte criticii: Mircea Martin (preşedintele juriului), Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon şi Andrei Terian.
Volumul şi toata bucuria acelor ani trişti a mai obţinut Premiul pentru Poezie la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, 2009 şi Premiul Naţional de Poezie „Iustin Panţa”, Opera Prima.
„Pentru mine, valoarea acestui premiu e dată de calitatea juriului, după cum şi de lista de tineri scriitori care l-au primit în trecut, printre care si unii pe care îi admir şi care m-au încurajat să scriu şi să debutez. Apoi, ca spectator la toata isteria şi pronosticurile aruncate deja cu cîteva luni înainte, mi-am dat seama că e cel mai important şi rîvnit premiu pentru debut în poezie, la noi. Doar că de cînd mi-a apărut cartea, din păcate, nu cred că am avut timp să mă gîndesc în total mai mult de 5 minute la posibilitatea de a-l lua – am avut enorm de lucru la birou începînd cu a doua jumătate a lui 2010, telefoane şi presiuni şi deadline-uri ucigătoare, dormit cîteva ore pe noapte săptămîni la rînd etc. – deci cu atît mai frumoasă surpriza, în momentul în care am aflat. A fost ca în anii copilăriei, cînd eram sfătuiţi să nu ne gîndim la cadouri şi premii, pentru că altfel nu le vom primi; se pare că asta încă funcţionează.” (M. Duţescu)
„nu mă omor după poezie, însă din ceea ce scrie acum ultima generaţie submersă de poeţi, poeziile lui m. duţescu îmi spun cel mai mult; sînt foarte clare şi orientate spre realitate”. (Adrian Schiop)
„lipsită de stridenţe şi visceralităţi gratuite – încă la modă – fragilitatea poeziei lui m. duţescu vine dintr-un mixaj foarte bine proporţionat de tristeţe şi bucurie; citind aceste poeme ai impresia că sub ochii tăi se înalţă un copil de nisip, care la cea mai mică atingere se împrăştie, se reface la loc şi iar se împrăştie – la infinit.” (V. Leac)
„30 de ani, formare academică de excepţie, experienţă profesională de succes, experienţă de viaţă asumată ca formă de căutare: vie, alertă, fără restricţiile unui sistem – carcasă shiny/paralizie în miez: cam ăsta e, schematic, portretul celui care se va simţi expus în acest volum. notiţa 1 (pentru criticul literar): alexandru matei semnala acum cîţiva ani o direcţie de nişă în poezia contemporană – poezia „românului de mîine, înstrăinat şi singur, alienat de societatea industrială, tehnologică, sensibil civilizat”, tînărul „la zi”, dependentul de contemporaneitate care se menţine în viaţă consumînd o lipsă de sens despre care ştie că îl va desfigura: m. duţescu aparţine firesc acestei categorii şi, odată cu premiul acordat acestui volum, ar trebui schimbat şi rating-ul categoriei: trecerea de la nişa de ieri, la mainstream-ul de mîine. poetic, punctul forte al volumului este structura sa impecabilă: fiecare vîrstă are nivelul de tensiune/afectivitate/violenţă specifică, perfect ilustrată prin scriitura folosită: dintre poeţii ultimilor ani, nu mai ştiu pe nimeni capabil să schimbe (perfect justificat şi cu o naturaleţe desăvîrşită) de patru ori registrul poetic în acelaşi volum (N.B.: a nu se rata nici teribilele poeme din deschidere: o poezie cu zero lirism/zero tensiune – o extraordinară intuiţie a lui duţescu despre poezia de mîine.) notiţa 2 (pentru cititor): un om oarecare creşte dintr-un copil, într-un adolescent, într-un rebel, într-un employée alienat, în mlaştina unei lipse de Sens care duce la cartea a cărei copertă 4 o citiţi acum – un alienat care sînt eu/care eşti tu, al cărui motto de supravieţuire este: „tremur pentru că am filmul setat pe afectiv + vag ştiinţific”(A. Urmanov)
M. Duţescu (n. 09 mai 1979, Alexandria) este arhitect şi predă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A început să scrie în nov. 2008, a publicat în revistele Stare de Urgenţă, Tomis şi Verso.
Pînă acum laureaţii premiului Opera Prima au fost: Doru Mareş (1998), Dan Bogdan Hanu (1999), T.O. Bobe (2000), Liviu Georgescu (2001), Răzvan Ţupa şi Cristian Pohrib (2002), Dan Sociu şi Teodor Dună (2003), Claudiu Komartin şi Dan Coman (2004), Bogdan Perdivară şi Sebastian Sifft (2005), Andra Rotaru, Diana Geacăr şi Oana Cătălina Ninu (2006), Livia Roşca şi Rita Chirian (2007), Florin Partene (2008), Svetlana Cârstean (2009) şi Stoian G. Bogdan (2010).
