Find your $100k business idea in 10 days and get the first clients fast

Inocentul X

Privirea îi e tulbure. Chipul ei nu arată prea bine, nu că aş putea să-mi dau seama prea bine. Toată chestia aia albă îi acoperă chipul pe jumătate, dar pot totuşi realiza că a fost bătută cu bestialitate. Are trunchiul încorsetat. Nu m-am interesat câte coaste i-au fost rupte, dar sunt sigură că au fost câteva. Încerc să nu mă holbez ca o vită la poarta nouă, dar pur şi simplu nu mă pot abţine. Cred că Violeta încearcă să zâmbească, dar chipul i se încruntă spasmodic. O clipă mi-a venit şi mie să mă încrunt, dar îmi dau seama că nu eu sunt victima.
Mă aşez pe scaunul pe care mi-l pregătise doctorul, ţinând să-mi spună de câteva zeci de ori că n-am voie să stau mai mult de douăzeci de minute pentru că obosesc pacienta. Aşa că eu mi-am luat toate măsurile de precauţie şi am blocat uşa pe dinăuntru, nu aveam de gând să las iar şansa să-mi alunece printre degete. Trebuia să ştiu. Cazul ăsta mă ucidea. Directorul celui mai mare concern de PR este ucis. O fi cel mai mare? Eu aşa am auzit.
– Nu trebuie să te grăbeşti, îi explic eu, avem tot timpul la dispoziţie.
Dădu uşor din cap fără să scoată nici un sunet.
– Cred că e al dracului de dureros. Bătaie n-am mâncat prea des, cu toate că vreo doi pumni am mai încasat – probabil că i-am meritat – dar gloanţe… eh, sunt câteva care mi-au străpuns pielea.
Mă priveşte cu un fel de curiozitate. Dacă aş avea o oglindă în faţa m-aş privi la fel. De ce îi spun toate astea? De când mama dracului m-am apucat de psihologie? Îmi vine să zâmbesc, dar mă abţin eroic.
– Apă?
Ea dă din cap că da. Mă ridic şi iau paharul cu apă de pe noptieră – dacă aşa s-or numi şi în spital –. Înfig paiul şi il apropii de buze. Începe să soarbă uşor, aproape mângâind paiul cu buzele. Îmi face semn să îl retrag. Pun paharul la loc şi mă reaşez pe scaun pregătită de-o bârfă mică.
– Crezi că-mi poţi da câteva detalii?
Aprobă din nou fără să scoată nici un sunet. Simt că îmi ies din minţi, dar încerc să rămân calmă.
– Poţi vorbi?
Glasul ei răguşit, aproape bărbătesc mă făcu să înţeleg că poate n-aş vrea să o facă.
– O să încerc.
A fost rândul meu să dau din cap în semn de aprobare. Aproape că nu îmi mai venea să pun întrebări. Îmi dădeam seama că nu îi e deloc bine, dar că face tot ce e omeneşte posibil. Dintr-o dată mă simt ca un fel de intrus în viaţa ei. Ca un fel de forceps ce îi intră în stomac, fără pic de anestezie şi răsuceşte în măruntaiele ei. Încerc să găsesc o formulă de-ai pune întrebările în aşa fel încât răspunsurile să nu fie neapărat vorbite. Cu toate că ştiu că la un moment dat voi fi nevoită s-o forţez.
– Îi cunoşteai pe cei care te-au agresat?
Îmi făcu semn că nu.
– Erau mai mulţi?
Dădu uşor din cap că da şi ridică două degete. Doi deci. Notez undeva în capul meu, cu toate că la ce experienţă am avut la începutul cazului şi încă nu mi-am revenit, aş putea la fel de bine să uit până dimineaţă.
– Doi agresori. Presupun că te-au luat prin surprindere. Mă opresc o clipă şi o privesc, ea nu face nici un gest: Trebuie să mă înţelegi. Uneori detaliile astea contează, nu că aş da două parale pe ele. De obicei, mai bine spus, de cele mai multe ori, nu se întâmplă nimic. Nu reuşim să găsim agresorii, decât în cazul în care victima are o bănuială. Hai să o luăm direct şi să ne scutim ambele de întrebări inutile şi suferinţe prosteşti. Bănuieşti cine ar fi putut fi?
O simt speriată. De parcă n-ar fi vrut să ajung atât de repede aici. Dă din cap în semn că da şi o lacrimă îi curge pe obrazul liber. Nu o forţez. Aştept să îşi revină. Din când în când mă priveşte. Poate că se miră şi ea de răbdarea mea. Cu siguranţă eu încep să mă minunez de propria-mi persoană. Doar că nu simt nevoia de-a o forţa. Nu îmi provoacă neapărat milă, ci doar un alt fel de compasiune. Aproape că îi pot înţelege durerea.
Aş vrea s-o ating, să o pot încuraja cumva, dar îmi e teamă de lucrul ăsta. De apropiere. Nu ştiu cum s-o fac. Aşa că doar rămân pe loc şi tac până când ea rupe tăcerea.
– Presupun că… că… ai aflat ce s-a întâmplat cu Tâmpcu.
Mă gândesc repede la ceea ce mi-a spus Ioana. Din informaţiile mele nu s-a întâmplat nimic cu el.
Dau din umeri în semn că nu înţeleg.
– Tâmpcu, încearcă ea să spună, preotul.
Preotul?! Analizez puţin situaţia. Ioana nu mi-a spus nimic de nici un preot. Cad pe gânduri, apoi îmi dau seama.
– Dumnezeule, fratele lui Ferdi.
Ea îmi făcu semn spre apă iar eu m-am grăbit să-i duc paharul. Sorbi trăgând din pai apoi se opri.
– Preotul Tâmpcu şi Blid, ei au fost… tuşi violent, cu trei ani în urmă în casa lui Petcu, când Denisa a făcut criza aia de nervi.
Nu ştiam nimic despre criza de nervi a Denisei. Şi-a dat seama după privirea mea pierdută şi a continuat:
– Denisa s-a îmbătat bine în seara aia, noi deja aveam relaţii cu poliţia… eu nu eram implicată atunci… tuşi din nou, nu aşa de mult ca acum. Făcu o pauză să-şi tragă suflarea. Şi totuşi… bârfele… Denisa a făcut o criză, alcoolul şi nebunia şi Dumnezeu… Dumnezeu ştie ce s-a mai petrecut acolo. Se spune că l-ar fi agresat pe Petcu. El l-a chemat pe Tâmpcu, pentru că era un fel de duhovnic al ei, iar ea, între timp l-a sunat pe Blid.
– Şi de ce n-ar vrea preotul Tâmpcu ca tu să spui asta?
De data asta zâmbetul se văzu clar.
– Nu asta nu voia el să spun, ci faptul că a profitat de Denisa… sexual.
Nu m-am prăbuşit în scaun, dar cu siguranţă am ameţit.
De ce mă mai mir când aud astfel de lucruri? Sau doar am impresia că puzzle-ul mai are piese lipsă?
Doctorul bate puternic în uşă şi îmi dau seama că ar trebui s-o întind. Îmi iau la revedere de la Violeta şi o rup la fugă. Mai târziu mă opresc pe scări şi râd. Parcă aş fi fost o adolescentă prinsă la fumat. Apropo de asta, îmi aprind o ţigară şi-mi jur că voi intra în clubul fumătorilor înrăiţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *