Find your $100k business idea in 10 days and get the first clients fast

Inocentul VII

Şapte seturi de amprente. Ale Loredanei sunt printre ele. Blid, fireşte, şi cretinul de Marinescu. Îl am pe Marinescu în faţa mea. Mihai stă într-un colţ frunzărind un document ce abia i-a fost adus. Simt că mă priveşte din când în când, dar nu mă sinchisesc să îi întorc privirea. Încă îl ţintesc pe Marinescu în timp ce mă uit la amprente. Mi se pare incredibil. Nici măcar ăia de la circulaţie nu sunt atât de dobitoci încât să-şi lase amprentele la locul crimei.
– O cunoşteai pe doamna Pascal dinainte?, mă trezesc întrebându-l pe Marinescu.
Mihai se ridică, dar se aşează la loc. Simt o oarecare agitaţie?
– Nu.
Răspuns clar, rapid şi sincer.
– Bine, concluzionez eu.
– Eu da, recunoaşte Mihai rămânând cu nasul în hârtii. Aşa cum o cunoştea şi Victor şi or mai fi fost câţiva în secţie.
– Ferdi, completă Marinescu cu un aer tâmp şi vinovat.
– Aha, zic eu. Ferdi. Şi de ce mie nu îmi spune nimeni nimic din toate astea?
Mihai se ridică din nou. Trânteşte hârtiile pe masă şi se îndreaptă spre mine. Lumina opacă din biroul şefului meu mă face să mă simt oarecum stingheră. Nu-i văd chipul din pricina conului de umbră ce cade într-un fel destul de poetic pe trupul său, dar îi simt mânia.
– Te-am rugat de atâtea ori să te ocupi de partea administrativă atunci când simţeam că îmi ies din minţi. Crezi că noi nu ne-am gândit că fata asta a avut atâtea legături cu poliţia încât ar fi putut să intre lejer într-un mare rahat?
– Din cauza mortului, declar eu nevinovată.
– Din cauza lui, din cauza vreunui poliţist corupt, din orice cauză.
La auzirea cuvântului „corupt” Marinescu înghiţi în sec. L-am studiat o clipă, dar m-am prefăcut a nu fi sesizat lucrul ăsta. Până la urmă de ce nu? Nu ştiu mare lucru despre colegii mei. Singurii care m-au ajutat la nevoie au fost Mihai şi Blid şi pentru Blid bag mâna în foc că nu e corupt. Îmi notez în agenda mentală să-l verific pe Marinescu şi încă jumătate din secţie.
Am luat numele tuturor celor ce au intrat vreodată în contact cu Violeta Loredana Pascal. Dar gândul tot spre nevasta mortului îmi zboară. Îmi iau poşeta şi mă ridic.
– Cred că vom avea discuţia asta mai târziu.

Denisa Petcu e o femeie frumoasă, însă urmele alcoolului au lăsat amprente asupra chipului ei. Riduri adânci întipărite în obraji şi cearcăne imense. Se tratează, mi-a explicat de cum şi-a dat seama că o studiez. N-am zis nimic, am rămas în picioare lângă ea în parc. Stă pe bancă şi răsfoieşte o carte de psihologie practică. Nu e interesată să o citească – ştie toate trucurile, a fost psiholog înainte de-a ajunge în halul în care a ajuns.
– Ai zice că un bun psiholog nu poate fi internat la nebuni, vorbeşte ea. Ai zice că noi le putem ţine în frâu pe toate, că nu ne doare, că nu ne pasă. Dar nu e aşa. Din păcate, de cele mai multe ori, noi ajungem la nebuni şi pacienţii îşi revin. O fi legea firii, nu ştiu, dar normal sigur nu e.
– De ce ai ajuns aşa?
Îşi întoarce privirea spre mine oarecum derutată. S-ar fi aşteptat ca eu să ştiu tot, o văd în privirea ei. Probabil că femeia…
– Nici o bârfă pe seama mea?
Neg vehement.
– Adevărul e că Ştefan a fost întotdeauna un actor al dracului de bun. De aia am ajuns aşa.
Mă aşez pe bancă, dar nu chiar lângă ea.
– Nu ne-am iubit nici o clipă, a fost doar… cred că un fel de atracţie fizică care s-a consumat în primul an de convieţuire. Victor Blid mi-a fost amant…
Înghiţi în sec. Eu am căscat ochii. Am lăsat-o să continue:
– Nu l-am putut părăsi pe Ştefan pentru că n-am ştiut să fiu destul de puternică. Iar el m-a învins. Numeroasele lui aventuri, felul în care se juca cu psihicul meu…, se opreşte şi râde. Îşi întoarce tot trupul spre mine: ai zice că un psiholog ar fi putut la fel de bine să contracareze astfel de atacuri psihicie. Şi cu toate că le identificam, n-am putut s-o fac. M-am despărţit de Victor pentru că mă durea prea tare să fiu cu el. Îl iubeam… îl iubesc atât de mult încât mă doare când sunt lângă el. Dar şi mai rău mă durea să mă întorc acasă şi să-mi reiau coşmarul de la capăt. Aşa că am început să beau. Prilej bun pentru Ştefan de-a mă arunca aici. Dar e bine, cel puţin mă tratez.
Recunosc că pentru două secunde chiar a reuşit să mă impresioneze. Noroc că îmi revin repede.
– Ce ştii despre Violeta Loredana Pascal?
Lăsă cartea din mână şi îşi afundă privirea într-a mea.
– Ştiu doar că Ştefan şi-o dorea, fizic vorbind, doar că ea nu i-a cedat. Şi ştii cum e atunci când îţi doreşti ceva ce nu te doreşte, începi şi coci planuri care mai de care mai macabre. La drept vorbind Ştefan nu renunţa uşor, aşa că a făcut în aşa fel încât să o urmeze „moştenitoarea” tronului. Doar că nici asta nu i-a mers. În schimb, din câte ştiu eu, lucrau bine împreună. Iar ea ştia tot ce mişcă în firmă.
– Nu eşti prea zguduită de uciderea lui.
– Nu sunt.
– Ai părăsit sanatoriul în noaptea aia?
Mă privi o clipă serioasă apoi pufni în râs.
– Interesează-te!
– Trebuia să întreb, mă apăr eu.
– Sigur.
– Loredana a dispărut.
Dădu să-mi răspundă dar tocmai atunci mobilul îmi sună în mână. Mihai. Îi fac semn să aştepte o clipă şi răspund.
– Da.
– Am găsit-o pe doamna Pascal.
Mă încrunt. El continuă:
– Dar nu cred că ne va putea da vreo informaţie.
Oftez.
– Moa…
– Nu, în comă. Nu se ştie dacă va scăpa.
Închid telefonul şi mă ridic. O privesc pe Densia încă o dată. O creatură fascinantă cu trăsături din epoca victoriană şi un păr lung, blong şi des cum rar mai vezi în zilele noastre.
– Revin mâine, trebuie să ajung urgent în altă parte.
Ne salutăm din priviri şi dispar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *