Stau faţă-n faţă cu doi tâmpiţi încercând să-mi reprim sentimentele ce vor să se agaţe de chipul meu. Cel puţin mi le pot imagina în voie, iar faţa nevăzută se schimnoseşte în fel şi chip. Mă gândesc pentru o clipă dacă ceva din scârba mea profundă nu o fi scăpat prin vreo privire. Dar la cât de bine par a se simţi cei doi, nu cred.
Marinescu şi Ferdi, doi cretini tipici în poliţia română. Marinescu e mare, mătăhălos, cu o mustaţă ce i se pleoşteşte sub nas şi o frunte lată de pe care a fugit şi ultima fărâmă de păr. I-am citit dosarul înainte de-a ajunge la secţie şi a sta de vorbă cu ei. Marinescu Alexandru are patruzeci şi doi de ani, aş fi putut jura că are pe puţin cincizeci. Se văd urmele băuturii întipărite pe chip, dar mai ales în pungile negre de sub ochi. A dat de şapte ori examenul pentru a intra la criminalistică. Până la urmă a plătit pentru a intra aici. Aşa se întâmplă de obicei cu idioţii.
Ferdi e de fapt Ferdinand Tâmpcu. Un bărbat la treizeci şi şapte de ani, provenit dintr-o familie numeroasă cu opt copii. Tatăl un alcoolic înrăit, iar mama prostituată. Şase din fraţi ajunseseră la pârnaie înainte de-a ajunge la vârsta majoratului. Ferdi luase altă cale ajungând criminalist şi rupând orice relaţie cu vechea lui familie, având-o, de acum, pe a lui. Iar un alt frate de-al lui ajunsese preot. Se pare că cei doi păstrează legătura. Nu că m-ar interesa în mod direct. Până la urmă, pentru a fi sinceră până la capăt, Ferdi nu e neapărat un tâmpit, doar că simte atât de mult nevoia de-a fi într-un colectiv şi de-a fi acceptat, încât ar face orice pentru a nu fi îndepărat.
Îi privesc din când în când cu coada ochiului încercând să-mi adun gândurile. Încet, fără să înţeleg mare lucru, dau paginile dosarului pe care mi l-a trimis Mihai.
Am spicuit câte ceva despre Ştefan Petcu. Ba chiar şi faptul că era îndrăgostit de o anume Violeta Loredana Pascal. Caut numele Loredanei, aruncând din când în când ocheade către cei doi, Marinescu se ridică şi începe să urle în felul caracteristic, arătând ca o maimuţă cheală:
– Eu nu înţeleg de ce trebuie să stau aici. Ce am făcut? Şi până la urmă e crima noastră, noi o anchetăm. Ce mama dracului te bagi tu?
– Stai jos, îi cer pe cel mai amabil ton.
Dau paginile încercând să găsesc ceva despre femeia Loredana, dar Marinescu pare a nu dori să se calmeze.
– Eu vreau să ştiu de ce te-a băgat Mihai în ancheta noastră, din cauza lui Blid?
Simt că mi se urcă sângele la cap. Trag aer în piept. Doar i-am promis lui Mihai că nu o să mă enervez.
– Stai jos! de data asta glasul îmi e poruncitor.
– Şi dacă nu o să stau ce o să-mi faci?
Mă ridic brusc, făcându-l pe Marinescu să se dea doi paşi în spate. Îmi înfig pumnii în birou şi explodez:
– Fă ce dracului vrei, numai taci. Vorbeşti când te întreb eu.
Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Înghiţi în sec şi se aşeză. De data asta pe chipul niciunuia nu se mai citea vreo bucurie.
Am continuat să frunzăresc hârtiile, dar fără a înţelege ceva anume din ele. În cele din urmă dau de Violeta Loredana Pascal. Căsătorită. E primul lucru care-mi sare în ochi. Dar asta nu înseamnă nimic. Nu ar fi prima oară când mă confrunt cu o damă măritată cu amant la locul de muncă. Şi asta îmi sare în ochi. Locul de muncă. Ştefan Petcu era şeful ei direct. Se pare că ea e următoarea în ierarhie. Nu îmi dau seama dacă moartea lui Petcu ar propulsa-o direct în vârful instituţiei, dar e o posibilitate. Cu toate astea trebuie să mă informez înainte de-a vâna cai verzi pe pereţi.
Mai găsesc câte ceva despre agenţii de relaţii publice care i-ar fi dorit moartea lui Petcu, aşa că, în scurtă vreme, aflu că decedatul nu era tocmai iubit în companie. Până la urmă cine e iubit în totalitate, mă întreb cu un uşor regret privind prin cei doi criminalişti.
– Vreau să-mi povestiţi exact ce aţi văzut când aţi intrat acolo.
Marinescu se încruntă, dar îi aduc aminte că ăsta e un ordin direct de la Mihai şi trebuie să-l execute. Ferdi tace mâlc.
– Nu vreau să repet întrebarea şi nici nu am de gând să vă tratez ca pe nişte infractori. Nici mie nu-mi place că lucrăm împreună, dar nici nu avem de ales.
– Am fi rezolvat foarte bine cazul şi singuri, se enervează Marinescu.
– În visele voastre, mormăi eu.
Ferdi se trage uşor de bărbia proeminentă.
– Eu nu cred că Blid l-a ucis, dar toate probele îl indică.
Îmi îndrept atenţia spre Ferdi, ignorând total grimasele lui Marinescu.
– Povesteşte-mi tot.
E uşor să fiu calmă cu Ferdi, pentru că privirea lui albastră ca cerul reuşeşte să mă calmeze, în plus ştiu că nu are de gând să braveze. Marinescu pufăie pe nări ca un taure în călduri.
– Am intrat în birou şi Alexandru a aprins lumina, îşi începe Ferdi relatarea.
– O clipă, îl întrerup, aruncându-mi privirea spre Marinescu, sper că ai avut mănuşi când ai pus mâna pe întrerupător.
Îl văd schimonosindu-se.
– Nu, îmi pare rău.
Glasul lui a devenit dintr-o dată domol.
– Continuă, mă adresez lui Ferdi, chiar dacă aş fi vrut să-i explic celuilalt cum e cu incompetenţa.
Ferdi luă o gură de apă din paharul ce îl avea în faţă şi continuă prin a se juca cu un pix de doi lei cincizeci, cumpărat de la colţul străzii.
– Iniţial n-am văzut trupul măcelărit, pentru că Blid era căzut peste el, iar în mână ţinea un cuţit de vânătoare, cu lamă zimţată şi bine ascuţită. Am văzut imediat că Blid e rănit. Avea un glont în picior şi o lovitură urâtă la cap.
– Victima, forţez eu lucrurile.
– După ce l-am cărat pe Blid de acolo am văzut ceva ce nu mi-a mai fost dat să văd. Un om măcelărit într-un asemenea hal, că numai un nebun ar fi putut s-o facă.
– Iar o alcoolemie ridicată, se băgă Marinescu, poate da astfel de efecte.
Îi arunc o privire de gheaţă şi tace. Îl încurajez pe Ferdi să continue.
– Victima a fost împuşcată de şase ori.
– Şase plăgi prin…, mă opresc. Distanţa?
– Mai puţin de un metru, zice Marinescu.
– Şase gloanţe pentru a se asigura că e mort de la mai puţin de un metru?
Rămânem cu toţii tăcuţi o vreme. O amantă oricât ar fi fost de nervoasă nu ar fi tras de atâtea ori. Blid? Doar dacă s-a împiedicat în pistol. Şi atunci de ce ar încerca cineva să tragă de şase ori de la mai puţin de un metru?
– Mai departe.
– Asta nu e tot, pentru că avea chipul mutilat. De parcă i-ar fi pus fierul de călcat pe faţă. Era ars. Plus rănile de cuţit.
Frunzăresc pentru încă o clipă dosarul, apoi iau o decizie înţeleaptă. Trebuie să văd cadavrul cu ochii mei.
Telefonul de pe birou sună. Răspund înaintea lui Marinescu care se întinde nervos.
– Iolanda.
Glasul lui Mihai e precipitat. Ascult şi dau din cap. Apoi răbufnesc.
– Ce idiot!
Închid şi privesc spre Marinescu.
– Eşti un tâmpit. Amprentele tale sunt peste tot în biroul victimei. Mergem la locul crimei.
Merg înainte, dar mă întorc brusc, ochii mei înfigându-se în cei ai lui Marinescu:
– De data asta stai la uşă şi nu atingi nimic.
Bărbatul înghite în sec.
