daca votul ar schimba ceva, l-ar declara ilegal*
de Steen Jakobsen
Mai întâi au fost două, apoi trei, iar acum sunt patru mari partide politice în Marea Britanie. Nu e de mirare că e din ce în ce mai dificil să faci predicții privind rezultatul alegerilor din Regatul Unit. Cele două partide “venerabile” sunt departe de nivelul obișnuit de sprijin pe care l-au avut de-a lungul istoriei, sprijin ce se diluează cu fiecare nou val de alegeri, din cauza nou veniților pe scena politică. Liberal democrații sunt deja, de ceva vreme, pe scenă, dar creșterea lor a determinat, abia în 2001, un parlament fără majoritatea unui partid tradițional.
De data aceasta, alegerile vor deveni o “afacere scoțiană”, din moment ce Partidul Național Scoțian (PNS) ar vrea să câștige 41 de noi mandate, iar conservatorii vor pierde 19. De asemenea, laburiștii ar putea obține 15 iar liberal democrații ar putea pierde 32 de fotolii parlamentare. Aceste calcule lasă principalele partide la mare distanță de a “umple” cele 326 de locuri necesare unei majorități parlamentare pentru a forma guvernul, dar ceea ce este și mai rău e că nici eventualele coaliții nu vor avea majoritate:
Conservatorii + Liberal Democrații = 283 + 24 = 305
Sau
Laburiștii + PNS = 271 + 47 = 318
Mai rămân 19 mandate într-o zonă foarte neclară, disputată de ambele tabere.
Se pot întâmpla multe până pe 7 mai, dar, din cauza sistemului de vot din Marea Britanie, modificarea procentului de alegători veniți la urne schimbă foarte rar rezultatul general al alegerilor. Asta se vede în cazul partidului UKIP care, cu 23% din votul popular, nu obține decât 1, poate 2 locuri în Parlament, în vreme ce liberal democrații, cu mult mai puține voturi populare, vor ocupa 18. Nu trebuie să ne mai mire că este tot mai mare necesitatea schimbării legii electorale în Regatul Unit…
Există o tendință de a construi campania electorală plecând de la ideea: “economia este de vină”. Această strategie are și câteva dezavantaje. În Marea Britanie se vorbește mult despre “efectul 1945”: conservatorii au câștigat Războiul cu Churchill, dar au pierdut puterea în ’45, deși au făcut tot ceea ce părea extrem de greu de realizat.
În mod similar, acum conservatorii derulează o campanie periculoasă, rugând alegătorii să “nu-i lase pe laburiști să distrugă economia”. Coaliția conservatori – liberal democrați a stabilizat Marea Britanie, dar deficitul de cont curent este scăpat de sub control, ceea ce înseamnă că progresul a fost… împrumutat. Cu toate acestea, membrii coaliției joacă pe cartea creșterii numărului de locuri de muncă, una modestă a salariilor și a PIB-ului.
Partidul Laburist s-a întors la retorica din anii ’70, luptându-se pentru redistribuirea averilor, suprataxarea lor și la politicile de școală veche care au dominat piețele când aveam de a face cu mari industriași, taxe uriașe, creștere zero și sindicate foarte puternice. E o strategie care sugerează – din nou – că trăim într-o lume cu creștere zero, în care retorica ne îndeamnă la redistribuire, în loc să se găsească noi modalități de creștere.
Cu toate acestea, platforma laburiștilor atacă și problema dezvoltării inegale, în extreme, care este consecința unei politici monetare cu dobânzi reduse și cu sprijin arătat numai pentru 20% din economie, adică băncilor și marilor companii, în vreme ce întreprinderile mici și mijlocii, odată cu cei care se plasează sub venitul mediu, o duc mai rău ca niciodată.
Cred că rezultatul alegerilor va fi decis de două lucruri: inegalitate și numărul de mandate pe care le va obține UKIP pe 7 mai.
Cifrele din economia Marii Britanii arată bine la suprafață, dar nu putem închide ochii în fața inegalității: 80% din companii sunt marii perdanți de când a început criza. Problema conservatorilor este că acești 80% reprezintă clasa de mijloc, adică exact votanții care sunt angajați politic. Ei se simt lăsați deoparte și, sunt convins, frustrați din cauza lipsei de schimbare și speranță. Toate acestea transformă UKIP într-o alternativă interesantă: ei reprezintă “partidul de protest” pentru mulți dintre acești alegători.
Am văzut cum în Spania și Franța partidele nu prea s-au bucurat de popularitate în sondaje, însă după perdeaua cabinelor de vot oamenii prind curaj și-și exprimă mai îndrăzneț opiniile politice.
După cum arată tabelul de calcul electoral, cu 20% din votul național (în sondaje, ajunseseră la 23% în ultimii doi ani), ar putea câîtiga 8 fotolii; un 24% ar putea produce 46 de mandate pentru UKIP.
Și, la final, trebuie să ne ocupăm și de elefantul din cameră: aceste alegeri generale sunt punctul de referință pentru referendumul din Marea Britanie privind rămânerea în Uniunea Europeană. O potențială ieșire a englezilor din UE ar fi singura mare amenințare asupra viitorului Uniunii, mult mai importantă decât un posibil Grexit.
Marea Britanie este partenerul și ancora majorității statelor liberale din Europa. Danemarca, Suedia și Olanda sunt printre ele. Cu toții ne bazăm pe Marea Britanie să intervină când Bruxellesul sau Club Med sunt prea “ocupate” să risipească banii din impozitele plătite de europeni. Pierderea Marii Britanii din UE nu ar părea doar lipsit de scrupule, dar ar crea imediat o presiune asupra industriei financiare europene de a se redefini.
Aceste alegeri din Marea Britanie vor purta urmele multor procese electorale din Europa de când a început criza, din moment ce se concentrează pe inegalitate și necesitatea unei alternative politice. Se creează un spațiu generos de manevră cu mandatele de parlamentar.
Prevăd că voturile de protest acordate partidelor UKIP și PNS se vor dovedi mult mai numeroase decât arată sondajele. Asta ar putea duce la o alianță conservatori + liberal democrați, susținută de UKIP. Dar sprijinul UKIP va veni cu condiția de a se organiza un referendum privind UE în 2016. Asta va deschide cutia Pandorei, iar Uniunea Europeană se va lupta pentru supraviețuire după potențiale Grexit, Brexit (ieșirea britanicilor din UE) și renunțarea la noi emisiuni monetare.
* Emma Goldman – anarhistă ruso-americană.
